RSS

Arhivele lunare: Aprilie 2011

Bună dimineaţa

Nichita Stănescu – Întrebări

Trăim un prezent pur?
A trai inseamna timp?
Timpul este tot ceea ce nu înţelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Există timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fără să fie?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
Inima mea bate în timp?
Sunetele, mirosurile,
pipăitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gândurile sunt timp?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
A fi, înseamnă timp?
A avea, înseamnă timp?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mână sau de buzunar,
de perete…
Ne rugăm luând cunoştinţa
de bataia lor înscrisă pe cadrane…

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe Aprilie 27, 2011 în File de viata..

 

Pentru această seară..

Îl iubesc pe Nichita Stănescu!

Sunt un om viu.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 25, 2011 în File de viata..

 

Minunea din pădure..

Stăteam ieri şi mă gândeam în gândirea mea gânditoare de ce trebuie neapărat să ne îndrăgostim doar de oameni? Bineînţeles, putem să ne îndrăgostim şi de poze sau de melodii sau versurile din melodii sau animale sau cărţi. Dar v-aţi îndrăgostit vreodată de un copac? Mie mi s-a întâmplat ieri pe când mă plimbam prin pădure. A fost dragoste la prima vedere. Jur!!

După o masă copioasă cu multe bătăi de cap în prepararea ei şi cu un grătar foarte mic care a necesitat de două ori jar, am decis că am nevoie de un „me time” aşa că mi-am luat frumuşel din ghiozdan cartea „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” de Herta Müller şi am plecat la plimbare. Nimic nu se compară cu frumuseţea pe care am întâlnit-o în cale. Cuvintele sunt de prisos în faţa ei. Am alergat prin pădurea de mesteceni bucurându-mă de fiecare rază de soare, am râs la fiecare atingere pe care mâna mea o simţea pe scoarţă, mi-am lipit capul de copaci ascultându-le povestea, am cules flori şi mi-am prins în păr un mic toporaş.

Paşii m-au purtat spre un anumit loc, departe de râsetele nebunilor cu care eram, departe de agitaţia şi de voioşia lor. M-am oprit pentru un moment, în aer domnea doar respiraţia mea şi cântecul păsărilor. Am privit împrejurimile şi am rămas uimită de liniştea din jurul meu. Minunat din toate punctele de vedere. Dar ochii mei s-au oprit într-un punct şi am zâmbit. M-am îndreptat spre acel loc şi mi-am dat seama că în acel moment, m-am îndrăgostit de cel mai frumos copac pe care l-am vazut în viaţa mea. Am înconjurat copacul de câteva ori admirându-i scoarţa, iarba din jurul lui, frunzele ruginite din toamna trecută. M-am aşezat lângă el şi am început să citesc, iar din când în când, mă mai opream din citit pentru a admira frumuseţea şi liniştea care mă înconjura. Fluturaşii se jucau, ciocănitoarele bocăneau încetiţor în copaci, iar un mic păianjen a vrut să citească cu mine, dar l-am dat deoparte şi i-am spus că mai bine se joacă decât să stea alături de mine.

La un moment dat, am adormit. În calmul şi minunea din pădure, am adormit cu zâmbetul pe buze gândindu-mă prin câte am trecut în ultima perioadă şi cum un singur moment, te poate face să reînvii şi să o iei de la capăt cu forţe proaspete. Iubesc copacul de care m-am îndrăgostit, iubesc locul unde m-am regăsit, iubesc pădurea pentru că este magică.

Am dormit jumătate de oră şi nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Roxana şi Radu m-au găsit şi m-au luat din locul meu, m-au despărţit de copacul meu. Aş fi vrut să nu fiu găsită. Mi-aş fi dorit să stau în pădure o zi întreagă împreună cu păsările, înconjurată de copaci, flori şi iarbă alături de copacul meu frumos. Mi-aş fi dorit asta foarte mult.

Mulţumesc, dragul meu copac, pentru că te-am găsit şi m-ai lăsat să stau lângă tine.

Mulţumesc, dragele mele păsări şi flori, pentru că m-aţi încântat cu cântecul şi parfumul vostru.

Mulţumesc, minunat loc, pentru că m-ai lăsat să mă regăsesc.

Mulţumesc, pădure, pentru magia ta.

Ne vom reîntâlni.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 24, 2011 în File de viata..

 

2

Mi-am permis să fac pauză o oră sau două pentru a mă odihni, iar cu această ocazie am răsfoit minunatul meu caiet cu poezii culese. Sunt câteva poezii care au autor necunoscut şi nici până în ziua de azi nu ştiu cine le-a scris, dar sunt foarte frumoase şi îţi dă senzaţia că eşti într-o lume unde magia şi poveştile prind viaţă.

E lumea mea.

Lumea Norei şi a lui Gabriel.

Mi-e dor de tine, Gabriel! Pe unde te-ai ascuns?

Poezia e pentru el.

Mi-e dor de florile de cireş albastre

scuturate încet la fereastra mea cu poveşti

mi-e dor de prinții transformați în castane

de-amurguri şi dealuri albastre, de cuvinte fireşti.

Mi-e dor de tot ce a fost şi a trecut în vecie,

mi-e dor de lumină, de stele, de vis,

mi-e dor de durerea dulce-a iubirii,

mi-e dor de pădure, izvoare şi câmpul întins.

S-a schimbat lumea mea într-o clipă,

am crescut şi globul de sticlă s-a spart,

mai visez, dar visul e fără culoare

de minuni şi de basme rând pe rând mă desparte.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 18, 2011 în Iluzii pe o foaie de hartie

 

Fantoma din baie

Stau de aproape 3 ani în acest cămin „minunat” şi în fiecare zi am impresia că ceva nu este în regulă cu acest loc. Cei drept, stau într-un cămin de protestanţi, nu am nimic cu ei, Doamne Fereşte, dar masoneria are căi nebănuite. În fiecare duminică au slujbe la biserica lor. Eu nu am fost acolo şi nici nu am de gând să mă duc. Adică..nu mă duc la biserica mea, si să mă duc la a lor? Nooo waaay. Aşa..vorbeam de masonerie. Am impresia că există un pasaj secret care duce la o încăpere secretă, iar acolo este un Maestru care păzeşte cine ştie ce sau mă aştept ca din moment în moment să se întâmple ceva ciudat. Cum ar fi..frumoasa mea fantomă din baie.

Am descoperit-o în urmă cu câteva zile pe când ma duceam, ca tot omul normal, la toaletă. Nu ştiu cine este sau care este povestea ei sau de ce stă aici, dar este o prezenţă destul de calmă. În momentul în care mergi la baie după ora 24, poţi să simţi cum aerul se îngreunează şi se aud de la duşuri, paşi. Nu ai de ce să te sperii pentru că nu îţi face nimic. Dacă ai noroc, îi poţi vedea picioarele cum se mişcă. La duşuri este o uşă care mai mereu stă deschisă, iar lumina este stinsă. Cum ieşi de la duşuri, în faţa ta sunt trei oglinzi, dar daca stai în faţa oglinzi din mijloc, poţi vedea clar cum se mişcă încet, cu paşi mărunţi, ca de copil. Să nu scoţi limba la ea pentru că nu îi place. Face ca aerul de la toaletă să fie şi mai greu.

Dar cu toate astea, îmi iubesc fantoma!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 17, 2011 în File de viata..

 

Să o ia naiba de răceala!

De două zile, tâmpesc. De două zile, o iau razna. De două zile, crizez. De două zile, stau în pat. De două zile, stau în casă. De două zile, sunt răcită. RĂ-CI-TĂ!!!! Şi am ajuns la limită. Nu pot să fac absolut nimic. Dacă mă dau jos din pat, îmi simt capul foarte greu şi mă apucă ameţeala. E mai rău ca în carusel. JUR!!!

Partea cea mai urâtă este că a trebuit să îmi anulez toate planurile pe ziua de azi. Bineînțeles, nu pot să ies din casă şi pe bună dreptate. Nu vreau să leșin în mijlocul străzii, iar apoi să mă trezesc la spital. Însă, moartă-coaptă, la spital sau nu, tot voi ieşi puţin din casă. Măcar să îmi iau noua carte de la Adevărul şi sper să nu am vreo surpriză. Amin!

Mă duc să dorm. Sunt mai rău ca o pisică.

 
2 comentarii

Scris de pe Aprilie 15, 2011 în File de viata..

 

1

M-am săturat ca poeziile să aibă un titlu, iar cel mai bun mod, din punctul meu de vedere este să le numerotez de la 1 la infinit? Asta se poate, nu? Adică..nu văd de ce nu s-ar putea având în vedere că aici pot face absolut ce vreau şi cum vreau.

Well..e cam târziu, mă duc în lumea viselor. Mâine mă aşteaptă o nouă zi şi dacă plouă la fel ca în seara asta, sunt cea mai fericită. Somn uşor!

În sângele vărsat în scrumiere

din vene tăiate cu lame de argint

mor înecate iluzii de-o vreme

şi nasc aburite viziuni de absint.

Mestecând cu durere pădurea şi câmpul

aşteptând ca lumina să moară încet

înşelăm voluptuos tăcerea şi timpul

şi sorbind mai adânc otrava în piept.

N-avem în cupe licoare de struguri

ci salivă de demoni din străfunduri de iad

şi vrem ca în nopate să ardem noi ruguri

privind cum din aripi penele-mi cad.

Când ziua revine adormind în tăcere

cu buzele arse şi sufletul uscat

din camera noastră farmecul piere

doar fumul rămâne şi-un pahar răsturnat.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 13, 2011 în Iluzii pe o foaie de hartie