RSS

Arhivele lunare: Iunie 2012

7

Cum se face că apari exact când am cel mai mare nevoie de tine? Cum se face că de fiecare dată mă găseşti, dar eu când vreau, nu pot? Spune-mi, dragul meu, cum reuşeşti? Învaţă-mă! Sunt umilul tău elev.
Azi dimineaţă am simţit în cameră o adiere din parfumul tău. Parfum de salcâm. Preferatul meu. Ah! Încă îţi aminteşti cât de mult îmi place!
Pe masă, stăteau, aranjate frumos, o scrisoare, un buchet de crizanteme albe, iar alături de ele, o pentagramă, acea pentagramă antică pe care am pus ochii într-una din călătoriile noastre. De abia aştept să o folosesc. Înca mai ştiu incantaţiile învăţate de la tine, dar le voi face doar atunci când e Lună plină. Atunci, magia e mai puternică.

De ce ai scris tocmai acel citat în scrisoare? De ce mă torturezi în halul acesta? L-am recitit de mii de ori ca să fiu sigură că ceea ce îmi spui e adevărat, ţi-am analizat scrisul, acel scris minunat, caligrafic, de francez boem. Da, Gabriel, eşti un francez boem, chiar dacă nu ai să recunoşti niciodată lucrul acesta. Nu am înţeles de ce şi nici nu cred că o voi face. Puterea ta de convingere este mult prea puternică, iar în braţele tale mă simt ca şi cum aş fi într-o altă lume. Ah! Mi-e dor să zbor alături de tine.

Cer oare prea mult dacă te rog să vii şi în seara aceasta la fereastra mea? Dimineaţa doar te-am simţit, acum vreau să te văd.
Fereastra mea e iar deschisă pentru tine, demonul meu!

Te aştept, iubitule!

„Louis mi-a oferit carnetul acesta de ziua mea. Să fac cu el ce vreau eu, mi-a spus. Poate o să-mi facă plăcere să copiez aici versurile care mi se par pe gustul meu şi apoi o să i le citesc şi lui.
Nu prea înţeleg bine ce înseamnă că e ziua mea. E oare ziua de 21 septembrie, data la care m-am născut sau cea la care m-am despărţit de tot ce e uman pentru a deveni ceea ce sunt acum?
Domnilor părinţilor mei nu le convine niciodată să-mi clarifice acest lucru. S-ar zice că nu se face să abordezi un subiect ca acesta. Louis îşi ia o expresie de nedumerire, apoi de nefericire totală, pentru ca, în final, să îşi reia cititul ziarului. Iar Lestat îmi zâmbeşte, îmi cântă o bucată de Mozart, apoi îmi răspunde, ridicând din umeri: „E ziua în care te-ai născut pentru noi”.
Fireşte, mi-a oferit o păpuşă, ca de obicei, o copie a mea, care, ca întotdeauna, poartă haine identice cu ultima mea toaletă. Comandă în Franţa păpuşile astea, aşa ţine să-mi comunice. Şi ce să fac cu ea? Să mă joc, ca şi cum aş fi un copil?
-Vrei să spui ceva cu asta, scumpul meu tată? l-am întrebat astă-seară. Că o să rămân o păpuşică pe veci?
Mi-a oferit vreo treizeci de păpuşi de-astea an după an, dacă mă ajută memoria. Ori memoria numai la asta îmi foloseşte. Identice. În curând n-aş mai avea loc de ele în dormitor dacă le păstram pe toate. Dar nu o fac. Le pun pe foc mai devreme sau mai târziu. Şi le sparg capul cu vătraiul. Mă uit cum focul le consumă pletele. N-aş putea zice că-mi place să o fac. În definitiv, păpuşile sunt frumoase. Şi seamănă într-adevăr cu mine. Cu toate astea, mi se pare a fi singurul gest potrivit. Păpuşa se şi aşteaptă la asta. Ca şi mine.
Acum mi-a mai adus una şi a rămas în uşă, uitându-se la mine după ce mi-a dat-o de parcă întrebarea mea l-ar fi rănit. Pe faţă are o expresie atât de sumbră, că brusc îmi zic, acesta nu e Lestat al meu.
Ce n-aş da să-l urăsc. Să-i urăsc pe amândoi. Dar mă dezarmează cu slabiciunile lor, nu cu puterea pe care o au. Sunt atât de iubitori! Şi atât de plăcuţi la vedere. Mon Dieu, cum se lasă prinse în mrejele lor toate femeile!
Cum stătea şi se uita la mine, examinând păpuşa, l-am întrebat sec:
-Îţi place ceea ce vezi în faţa ochilor?
-Nu-i aşa că nu le mai doreşti? A şoptit el.-Tu le-ai mai dori, l-am întrebat eu, dacă ai fi în locul meu? Expresia lui a devenit şi mai sumbră. Niciodată nu l-am mai văzut aşa. Parcă i-a luat chipul foc, pare-mi-se că a clipit ca să mă vadă. El, care are o vedere perfectă. M-a lăsat şi s-a întors în salon. Eu m-am dus după el. Adevărul e că nu suportam să-l văd în halul acela, dar am continuat: Ţie ţi-ar mai plăcea, l-am întrebat, dacă ai fi în locul meu? S-a uitat la mine cu ochi de om speriat, el un bărbat de un metru optezi, iar eu nici măcar jumătate. Nu-i aşa că mă consideri frumoasă? l-am întrebat. A trecut pe lângă mine, spre hol, şi a dat să iasă pe uşa din spate. Dar l-am ajuns din urmă. L-am apucat de mânecă pe palier. Răspunde-mi! i-am zis. Uită-te la mine. Ce vezi?
Era foarte tulburat. Am crezut că o să se desprindă., că o să râdă şi o să-mi fluture obişnuitele discursuri. În loc de asta, s-a lăsat în genunchi în faţa mea şi m-a stâns la piept cu amândouă braţele. M-a sărutat brutal pe gură.
-Te iubesc, a şoptit. Te iubesc!
Parcă-mi arunca un blestem, aşa a vorbit, apoi mi-a recitat câteva versuri:
Acoperă-i chipul;
îmi arde privirea;
a murit tânăra.
Cred că-s din Webster, sunt aproape sigură. Dintr-una din piesele pe care le adoră Lestat. Mă-ntreb…oare lui Louis or să-i placă versurile acestea? De ce nu? Doar trei, dar încântătoare.”

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iunie 30, 2012 în Soapte pentru Gabriel

 

În miez de seară..

..stau pe pervaz şi fumez stând de vorbă cu Luna, muzica sunând uşor din boxe. Este „I will find you” cântată de Clannad şi este absolut superbă. Încep să râd şi privesc oraşul de la etajul 10: lumini difuze, micuţe, iar eu mă simt ca şi cum aş putea sări pe fiecare luminiţă şi să îi dau din magia mea. Dacă aş putea scrie din aceste lumini „Smile”, ar fi minunat.

Luna mă priveşte şi e curioasă.
De ce zâmbeşti?
Pentru că sufletul meu e bucurie.
De ce străluceşti?
Pentru că sufletul meu iubeşte.
Unde este iubirea?
E pe drum.

Sufletul meu e tânăr, nu are voie să plângă, el are voie doar să zâmbească.

S-a întors Nora în viaţa mea. Bine ai revenit!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iunie 29, 2012 în File de viata..

 

24.06

„Când aşteptăm sosirea cuiva necunoscut, îl vedem ca pe o siluetă ce se înalţă înaintea noastră. Atunci începem să o plăsmuim, să-i desenăm trăsăturile, să o anticipăm. Suntem tot timpul conştienţi că greşim, că personajul real nu va fi exact la fel ca silueta noastră, dar nu putem să ne-o scoatem din cap. Se preface, astfel, într-un fetiş, într-o reprezentare simplă a subiectului, o păpuşă cu care putem să exersăm. Ne aşezăm în faţa ei şi ne apreciem posibilele reacţii. Ce trebuie să spun sau să fac? Mă va plăcea aşa cum sunt? Voi zâmbi cu amabilitate sau, dimpotrivă, îl voi primi cu răceală, marcând distanţa?” (Jose Carlos Somoza – Clara şi penumbra)

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iunie 23, 2012 în File de viata..

 

Adrian Păunescu – Îmi pasă

Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte
Uite ca un surogat
Pentru puritate
Nu s-a găsit.

Mi-e dor de tine
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.

Îmi pasă!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iunie 22, 2012 în File de viata..

 

22.06

„Artistul spune: arta mea este moarte… Artistul spune: singurul mod pe care îl cunosc de a iubi viaţa este… să iubesc moartea… Pentru că arta care supravieţuieşte este arta care a murit… dacă figurile mor, operele rămân”. (Jose Carlos Somoza – Clara şi penumbra)

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iunie 22, 2012 în File de viata..

 

21.06

„Necazul este că azi, toate lucrurile prețioase sunt trecătoare. Adică, în alte vremuri, solidaritatea şi trăinicia erau o valoare în sine: un sarcofag, o statuie, un templu ori o pânză. În prezent însă, tot ce este important se consumă, se uzează, se stinge, indiferent dacă vorbim despre resurse naturale, droguri, specii ocrotite, artă. Am trecut printr-o fază preliminară, în care produsele reduse ca număr erau apreciate pentru că erau puține. Era logic să fie aşa. Dar care a fost consecință? Că astăzi, ca să însemne ceva, trebuie să fie puţine. Am inversat cauza şi efectul. Astăzi gândim în felul următor: Lucrurile bune nu prisosesc. Prin urmare, să facem ca lucrurile rele să nu prisosească şi vor deveni bune”. (Jose Carlos Somoza – Clara şi penumbra)

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iunie 21, 2012 în File de viata..

 

20.06

„Adevăratul pericol vine din momentele de siguranţă, când nu mi-e teamă. Având o fire timidă şi nesigură, mă îndrept prudent spre victorii modeste. Dar, în clipa de plenitudine când ridic mândru capul, ridicolul, ascuns în umbră, nu e niciodată prea departe ca să mă înhaţe. De-o sută de ori am constatat-o. Să mă feresc de orice acces de încredere, de orice sentiment victorios; să rezist acelor voci insinuante care-mi repetă să nu mă mai prefac mic, temător, modest, timid. Ele ar vrea să mă convingă că totul e posibil şi mă îmbată cu parfumul lor veninos. Merg mândru pe calea gloriei, hotărât să uit necazurile banale, şi tocmai atunci îmi cade-n cap o găleată de lături”. (Benoît Duteurtre – Fetiţa şi ţigara)

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iunie 20, 2012 în File de viata..