RSS

Arhivele lunare: August 2012

31.08

„E greu să ierţi când vezi ochii ăştia şi simţi mâinile astea slabe…Sărută-mă din nou şi nu mă lăsa să-ţi văd ochii! Te iert pentru ce mi-ai făcut. Îmi iubesc ucigaşul, dar pe-al tău cum l-aş putea iubi.” (Emily Brontë – La răscruce de vânturi)

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 31, 2012 în File de viata..

 

30.08

Dacă muzica pe care o asculţi îţi aduce zâmbetul pe buze, atunci ochii îţi strălucesc, iar inima e plină de bucurie, iar un zâmbet îţi dă puterea că poţi trece peste orice, absolut orice.

Nu mi-e teamă de provocări, nu îmi este teamă că nu le pot face faţă, îmi este teamă că nu sunt destul de ambiţioasă şi o să mă la doborâtă de ele, dar în ultima perioadă, am sfidat totul pentru a-mi putea îndeplini visele şi am reuşit. Şi voi reuşi în continuare pentru că pot şi nimeni nu are dreptul să-mi decidă viitorul în afară de mine. Eu sunt propriul meu stăpân şi nimeni alticineva.

De aceea, hai să nu ne mai fie teamă de sentimentele noastre, de gândurile noastre, de viitor, ci haideţi să avem speranţă, bucurie, zâmbete şi iubire în suflet. Iubiţi, riscaţi şi bucuraţi-vă de fiecare clipă alături de acea persoană care vă aduce zâmbetul pe buze.

Am iubit, am riscat şi aş mai face o dată, de două ori, de trei ori, de câte ori este nevoie pentru că este al dracului de frumos acel sentiment. Te înalţă, îţi dă aripi şi posibilitatea că poţi muta munţii din loc. E minunat, dragii mei!

Nu lăsaţi timpul să treacă, iar cuvintele nerostite să stea ascunse în voi. Lăsaţi-le să zboare şi aveţi încredere! Veţi fi surprinşi!

Iubiţi şi lăsaţi-vă iubiţi!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 30, 2012 în File de viata..

 

Învaţă de la toate

Învaţă de la toate să ai statornic drum
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi
Învaţă de la stâncă cum neclintit să şezi.

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui
Învaţă de la piatră cum trebuie să spui
Învaţă de la vânt, ce-adie prin poteci
Cum trebuie prin lume, de liniştit să treci
Învaţă de la toate că toate-ţi sunt surori
Cum treci frumos prin viaţă,
Cum poţi frumos să mori!

Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat
Învaţă de la flacăra ce-avem de ars în noi
Învaţă de la ape să nu dai inapoi.

Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.

Învaţă de la greier, când singur esti, să cânţi
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi
Învaţă de la vulture când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.

Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor
Învaţă de la toate că totu-i trecător.

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.

…din lirica norvegiană

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 29, 2012 în File de viata..

 

Leneveală pisicească

Cum se manifestă? Eh..e foarte simplu. Se iau două săptămâni de leneveală în pat, se combină cu multă ciocolată, cafea şi ţigări, se adaugă filme cât cuprinde şi o porţie de baricadat în casă cu pauze de somn de jumătate de oră şi rezultă acest minunat fenomen sub numele de „leneveală pisicească”.

Din fericire, nu s-a inventat niciun medicament pentru această leneveală şi să-l ia naiba pe cel care descoperă vreun medicament. Aşa că, vă rog eu mult, nu încercaţi vreo tâmpenie. Totul e bine aşa cum este,

Pauză de somn. Visez muzică.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 18, 2012 în File de viata..

 

Tablou macabru

Trosnesc capetele sub picioarele mele ca o muzică delicată de Mozart. Sunetul toporului în contact cu pământul mă face să zâmbesc şi să visez. Îmi simt corpul cum tremură, fiorii mă inundă şi simt extaz la vederea trupurilor pline de sânge. Privesc atentă în jur şi încerc să îmi întipăresc în memorie tabloul macabru care este în faţa mea. Corpuri moarte, femei, bărbaţi, copii, sânge peste tot, haine, mâini şi picioare rupte, torturate. Oricărui pictor i-ar plăcea acest tablou şi uite ce poate face o fată în numele artei. Omoară, iar sângele curge lin, lin, la vale şi îl soarbe de pe degete ca şi cum ar fi apă potabilă. Minunat gust!

Lângă un perete, doi copii parcă dorm. Sunt liniştiţi, iar chipurile lor sunt calme. Le dau suviţele la o parte de pe frunte şi îi admir. Le mângăi feţele de porţelan, buzele roşii şi încep să îi zgârii pe obraji. Arată ca nişte păpuşi, iar braţele sunt delicate şi albe. Găsesc un ciob de sticlă şi încep să îi tai uşor. Doar linii, de sus în jos, iar sângele străluceşte în bătaia minunatei Luni. Ce n-aş da ca aceste chipuri angelice din faţa mea să reacţioneze la tăieturi. Să ţipe, să plângă, să se zbată, iar eu să îi tai şi mai tare pentru plăcerea mea personală. Ochii îmi strălucesc în momentul în care ciobul de sticlă se opreşte pe vene. Îmi ling buzele şi încep să le tai uşor, cu gesturi line pentru că imaginea sângelui cum curge de acolo este minunată. Îmi lipesc buzele de vene şi încep să sug, îmi ling buzele la contactul cu licoarea roşie şi ridic privirea spre perete. Înmoi degetele şi mă apropii de perete. Scriu câteva cuvinte, sărut peretele şi mă îndepărtez de ei. Îi admir de la distanţă. Ah! Ce minunat tablou. Picăturile se preling până la degete şi fac o mică baltă pe jos, iar din ochii mei răsar câteva lacrimi şi oftez. Este superb!

Privesc în jur şi încep să râd. Luna e pe cer, afară plouă uşor, iar castelul pare atât de frumos. Îmi târăi toporul, iar sunetul îmi dă cea ma frumoasă stare de extaz. Lama lui străluceşte, iar eu strig prin castel în căutare de victime şi, deşi toate sunt moarte de mâna mea, îmi doresc să mai simt încă o dată loviturile toporului pe corpul victimei, să văd cum sângele este pe lama acestuia, iar eu să-l ling uşor, să-i simt gustul, acel gust puternic care te face să ai impresia că eşti invincibil.

Mă îndrept spre sala de muzică. Vreau să cânt la pian o serenadă masacrului din această seară. Deschid uşile duble, iar în faţa mea stă minunatul pian care mă aşteaptă. Mă aşez, iar mâinile mele sunt flămânde. Ador imaginea clapelor albe murdare de licoarea de pe mâinile mele. Este antiteza perfectă pentru a încheia această seară. Mâinile alunecă uşor pe clape, iar ploaia parcă sună mai tare. Cerul plânge, eu zâmbesc, iar totul în jur pare o imagine ruptă din Iad. Sau Rai? Nu ştiu, dar pentru mine, sunt ambele combinate, iar această combinaţie mă face să zbor.

Linişte.
Frumuseţe.
Magie.
Ritual.
Sânge.

Vis sau realitate?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 17, 2012 în Iluzii pe o foaie de hartie

 

Copil-copac

Când eram mică, cred că aveam în jur de 3-4 anişori, vacanţele de vară mi le petreceam la Focşani, la bunici. Eram tare neastâmpărată şi nu exista o zi în care să nu vin acasă ba cu pantalonii rupţi, ba cu câte o zgârietură în cot sau în genunchi, ba cu o pungă plină de fructe furate. Toţi vecinii mă ştiau şi îmi strigau de la balcon: „Andrada, dă-te joc de pe gard, fir-ar să fii de copil obraznic!”. Dacă le dădeam atenţie? Nici vorbă. Zâmbeam toată şi făceam şi mai rău.

Însă cele mai haioase erau conversaţiile cu bunicu. Doamne! Le adoram. Se distra copios pe seama mea, iar acum când îmi amintesc, râd şi eu de felul în care îi răspundeam. Ce să-i faci? Răspunsuri de copil alintat de 3 anişori.

Una dintre ele suna cam aşa.
Bunicu: Dudu, spune-mi şi mie cum te cheamă pe tine?
Eu, foarte veselă şi uitându-mă la el, zâmbind: Doi copaci.
Bunicu: Andrada, dar acesta nu este numele tău. Te rog să-mi spui cum te cheamă.
Eu, pe sub ochelari şi foarte serioasă: Trei copaci.

Şi dacă stau bine să mă gândesc, cred că din această cauză îmi plac atât de mult copacii.

Caz rezolvat.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 15, 2012 în File de viata..

 

15.08

Încă îmi mai simt ochii umflaţi de plâns şi iar risc ca lacrimile să răsară din ochii mei, dar nu mai vreau să fac asta. Lacrimile mă fac slabă şi acesta este motivul pentru care nu plâng în faţa prietenilor mei şi a familiei mele. Sunt puternică, iar ei aşa mă ştiu şi aşa vreau să rămân. Mereu am zis că sunt un înger pentru ei, dar când vine vorba de mine, sunt cel mai mare demon. Aşa s-a întâmplat de fiecare dată. Ştiu să ascult, ştiu să ajut cu cele mai frumoase şi încurajatoare vorbe şi mă bucur enorm când văd pe chipul lor un zâmbet, faţa lor luminată de acel zâmbet, pentru mine este cel mai frumos cadou. Eu nu mai contez când ei sunt fericiţi.

Astăzi, am căzut de pe un nor şi am stat ore în şir în pat să-mi revin cu o pernă la pieptul meu pe care am udat-o în acele ore. Nu înţeleg de ce mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă, dar mă ridic de fiecare dată, pentru că trebuie să merg înainte, nu pot să stau şi să mă plâng de probleme mele, ce naiba?, pot să fac faţă unor astfel de provocări.

Aşă că, domnule Destin, nu încerca să mă faci să mă dau bătută din a-mi urma visele pentru că îţi demonstrez de fiecare dată că nu îţi merge cu mine, îţi demonstrez că încă pot să mă ridic, să o iau de la capăt şi să zâmbesc. Iar dacă se va mai întâmpla vreodată, şi sunt absolut convinsă că nu ai să mă ocoleşti, uită-te bine la mine pentru că ştii foarte bine de ce sunt capabilă. Voi fi mai puternică, mai ambiţioasă, mai determinată ca acum. Ţine minte cuvintele mele: nu mă dau bătută nici în ruptul capului. Lupt şi muncesc pentru că visele mele sunt mai importante. Am deplină încredere în mine. Mulţumesc!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 15, 2012 în File de viata..